skip to main |
skip to sidebar
de departe îmi văd moartea
ca pe o nebună
gonind
însărcinată
cu jumătate din mine
se târăște
cu pântecele-i mare
peste adânc
în ochii ei stinși
se-mbină recviemuri
nupțiale
te vreau
i-am zis
deși iubesc pe o alta
de-o viață
cimitirul cască maternități
nenăscuților
noștri
să mor
pe brațele tale reci
departe de soare
de crânguri
de ea
viața
amagire
într-o zi
pentru că tot nu aveam ce face
m-am gândit să mor
și-am murit
la priveghi am văzut că lumea mă iubea
mi s-a strâns mâna
am fost pupat
am stat în sicriu (nu atât de comod )
a sta în el o moarte-ntreagă
e nebunie curată
în drum spre cimitir
cu ochii închiși am savurat mirosul mulțimii
ultimul meu drum, drumul de glorie
din fundul gropii m-a strigat părintele:
”Dumnezeu să te-odihnească, prostule!”
Stați, stați...! am țipat
dar pentru prima dată în viată
mi-am dat seama
că semenii mei nu au pic de umor
și culmea
a trebuit sa mor
ca să descopăr asta
fecioarele mele fug spre Siberia
gonite de câinii hedonici
de-a-ntoarselea e jumătatea de odihnă
a cerului cu aștri palizi, cronici
în panteonul nemuririi viciate
zace negarea preapocalipsei
deșertăciunii și lentorii
a superfluului, eclipsei
ce mi-am făcut ca să mă nasc
sub raza lunii mele
din peștera lupească, schizoidă
a lumii bune, rele ?
P.S.: e prea frig peste viitorul acesta cu mine !
cunoaște-mă ca mai întâi
peste adamii si evele
pământului
în zilele mele bune
care îmbătrânesc prematur
pe ceasul tău gri
eu care am descoperit
elixirul adolescenței
în călcâiul cel de pe urmă
să adorm
la piept cu mine însumi
fără tine ?
în seara asta stau enervat
pe câteva perechi de gânduri
sub formă de palme
urăsc până și semnele de punctuație
darmite literele
dar ce am, am cu titlurile
poezia asta e din gât
pentru că mă sufoc când o scriu
e posedată
sfințește-ți opinia
înante de a mă stropi
e pandemie de banal
plâng pe sens unic
îmi revin
râd pe dublu sens
auto-viața mea curge pe trei benzi
pe una sunt eu ...
( cu tot ce am
mai exact: nimic !
.. fiind atât de ușor,
mă deplasez cu viteză maximă )
una e liberă ...
( pentru liberul arbitru
aici, deși nu se circulă,
se înregistrează cele mai mari accidente )
pe alta, Dumnezeu ...
care se mișcă mai greu
pentru că trebuie să care după El întreaga Creațiune )
destinația e absolut hazardată
ca orice final
iubito, mă sui pe tine acum
ca pe un arbore de Sequoia
să îti prind capul străpuns de cummulus
și sânii lăsați spre valea plângerii
de ce ți-a putrezit inima ?
mor sub scoarța gândurilor tale
ca un vierme care-și caută raiul în cangrenă
ești destul de înaltă pentru mine
și am să mă spânzur de una din crengile tale de sidef
n-am reușit să fiu
gura unei singure vorbe
mâna unei singure atingeri
piciorul unui singur pas
inima unei singure bătăi
cerul unei singure stele
instrumentul unei singure note
lira unui singur cânt
și moartea unei singure vieți
n-am reușit ...
vorbele grele
sunt rodul gândurilor ușoare
iarta-mă, Doamne !
cu numele Tău pe buze
m-am rugat, mai mult, mie însumi
așteptând ca unul din noi
să răspundă ...
venele mele nu au credință
iar inima îmi bate inversul veșniciei
poate că nu Te cunosc
pentru că nu mă cunosc ...
ce vrem, unul de la celălat,
nu e prea mult:
Tu vrei plecăciune,
iar eu o pereche de genunchi ...
iubesc dezechilibrul, luna
și stele căzute, una câte una
raiul pustiu, cerul rotund, opac
și vorbele care se tac
îmi plac nasturii mici, gândul absurd și ceara
eternitatea în călduri și vara
fetele noi și vremurile vechi
zvonul și oful în perechi
nu-mi mai port văzul peste oglinzi furate
în care adâncesc nimicurile toate
divin, iubesc dezechilibrul, luna
și iarăși stelele căzute, una câte una ...
de la nimic la nimic
e versul
timpul negrabă
nu ne-am născut poeți
ci poezie
rimăm cu totul
sau nimic
locuim în vârtejuri
și, mai degrabă, suntem gânduri
decât oameni
penumbră în umbră
vieții
rece și sumbră
alarme în larme
vene
albastre și arme
ecouri în nouri
pământului
aripi, cavouri
neoameni în oameni
doliu
blesteme și fameni
talioane în strane
victorii
câini și ciolane
carte în moarte
front
suflet și arte
după apus
n-am căutat răsărituri
pentru că așa era atunci
trăiam doar o zi
beam apă din palmele semenilor
și nu aveam voie să spunem decât o dată
un singur cuvânt
știu că mă iubești
chiar dacă nu ai curaj
să legi aceste două blestemate cuvinte
îmi aduci aminte
de lacul Sfânta Ana
în care am stins prima patimă
stau ore întregi în fața acestei oglinzi
să te cunosc
pentru că semeni atât de mult cu mine
nu, nu te iubesc
ești prea complicat
rămâi în oglindă
îngerul e deprimat
a alergat toată ziua peste florile Edenului
dar cine să vadă asta
cine să-i aprecieze piruetele
omul s-a legat la ochi
cu lumea lui
îngerul e gol
nu mai vrea să zboare
într-un acces de furie
și-a rupt aripile
adio cer
per pedes angelorum
dacă urăsc ceva în lumea asta
cu siguranță
urăsc faptul că suntem trecători
Habar nu am care este forța
acestui sentiment
dar el mă îngenunchează
de când eram copil
Născutul și muritul sunt firești
şi mi-este din ce în ce mai natural
să fug înspre si dinspre
Oricum așa ca între noi
mântuirea e personală
Habar nu ai ce am în cap
Ce cred despre Dumnezeu
Ce cred despre tine
Toți murim
E nedrept însă pentru că
Îmi vine să mor pentru nemurirea asta
perechea unui om
și-a blocat umbra
în dreptul stelei polare
ningea în șoaptă
peste trupu-i de sticlă
șlefuit de timp echivoc
goală ca o auroră boreală
perechea unui om,
zâmbind, luneca în etern
lupii i-au smuls inima
fugind cu ea sub gheață
ah, perechea unui om fără pereche!
de ce cuvintele
și nu vântul
tălpile
de ce semnele de punctuație
și nu ecourile
trestia
de ce paragrafele
și nu râul
pielea
de ce condeie
și nu rătăciri
liniștea
am plâns la mormântul meu
trist că am murit singur
viața și moartea se pupau pe obraji
chiar sub ochii mei
am vrut să arunc în ele cu bulgări
dar nu știam pe care o uram mai mult
sub clopotele bisericii
am scris un cântec de nuntă ...
genunchi
cărbuni verzi
și gânduri
coaste
bulgări negri
și somn
irisuri
hăuri diforme
și apă
cercuri
în cercuri
și om
veșnicia e de-o seară
când și iară
nemurirea e risipă
când și clipă
dragostea este mirare
când și oare
plouă
simfonii reci nasc în cădere
e toamnă devreme
visele merg la şcoală
merii se îmbrăţişează
pentru ultima oară
au îmbătrânit împreună;
rafale de vânt biciuiesc clopotul
cântă, moarte!
în fiecare dintre voi
e o parte din mine
înainte să vă cunosc
obişnuiam să fiu un întreg solitar,
dar acum m-am demontat
râzându-vă
câţi sunteti,
tot atâtea versiuni cu mine
sunt fericit cu voi
şi eu însumi, într-un întreg laolaltă
morţii nu mor niciodată,
ei se grăbesc, atât.
crucile sunt utile doar
celor care trăiesc
câte lumânări trebuie să ardă
ca să se facă ziuă ?
dacă nu mori scump
ai trăit degeaba
pe cine să învieze Dumnezeu
dacă n-a murit nimeni ?
în zadar, cimitire
mai bine, bănci !
trec ferestrele prin mine
şi e toamnă pe sub unghii
în genuchi se-apleacă ploaia
să mă strângă-n stropi şi-n frânghii
nu mai ard lalele-n sobă
şi cârbuni-mi stau pe gânduri
baletul de pe uluce
dănţuie frunza în rânduri
preludii de vânt pe coastă
mângâie struguri-albaştri
e toamnă spre dimineaţă
vara înoptează-n aştri
când dormim
suntem
mai frumoşi
mai cuminţi,
şi mai albaştri
mai cuminţi
mai frumoşi
suntem
când dormim
inaugurarea Raiului nu are loc în cer ...
pe fundul mării au început pregătirile.
siluetele îngerilor spintecă adâncul
făcând loc Regelui care poartă pe cap
o cunună de corali
Bach se revărsă peste întinderea de ape
aprinzând trandafiri în candele minore
Dumnezeu, Gheizerul Suprem,
aruncă harul în larg;
aşa a început mânturirea !
Noe strigă din răsputeri
- Intrati în apă!
pescarii trag, de pe uscat, năvodul păcatoşilor
Moise îşi îmbie poporul sub ape..
uscatul, pustia, sunt amintiri negre
nimeni n-a ştiut că Cerul era sub noi,
iar Duhul lui Dumnezeu
se mişca pe deasupra apelor ...
zeii şi-au scăpat Lira în curtea mea
iar impactul a căscat Pămantul, cel puţin, o zare
eram în anotimpul întunericului
când fecioarele încă năşteau îngeri
pârloagă, aria mea,
a rodit preclasic
când am călcat pe Liră ...
ca în sânul lui Avraam
mi-am acordat fiinţa
printre bulgări şi coarde..
în sfârşit, pamântul de sub mine
şi-a adjudecat tălpile-mi sure
sunt bogat !
slavă Lirei
peste umăru-ţi de lapte
mi s-au ruginit salcâmii,
luna mi-a căzut din noapte
mutându-mi marginea lumii ...
ce îmi faci mie, iubită,
de îţi moţăi la picioare..
cu ce vorbe, cu ce mită
te răscumperi zilnic, oare ...?!
şi cine eşti tu,
oricare ai fi ?
eşti ţărână şi imaginaţie, omule !
viermii te visează o viaţă,
iar rădăcinile pomilor
rătăcesc în aşteptarea ta.
ţi-e frică de moarte...
crezul tău
seamană cu un sicriu gigant
pe care-l porţi pe umeri o viaţă ...
pentru ca, la sfârşit,
să ai unde trage ...
e tot ce ai
tot ce ţi-a rămas ca moştenire
ţi-e frică ...
şi mori liniştit
sau nu ...
lăsând cu limba de moarte
nimicuri
- acum -
ştiind
că toată viaţa...
ai alergat după o groapă
universul meu e
într-un picior
într-o ureche
într-o parte
într-o doară
întruna
vă scoate din sărite
din pepeni
din minţi
din casă
din lume
dintr-odată
pentru ca n-are chef
n-are pace
n-are tihnă
n-are linişte
n-are gust
şi nici stare,până nu scapă de voi ... proştilor !
mântuirea lupilor se face în linişte ...
ce minune că m-ai smuls de lângă lupii necreştini..
căci eu, Doamne, de la bun început am ştiut că sunt o oaie ...
orele mele durează
mai mult ca orele tale ...
sărută-mă, când vii,
şi mergi mai departe
mă vei găsi undeva la capătul lumii
sub o piatra pe care vântul va scrie
psalmi de-adio
...ceruri violete or să-mi acopere trupul
în care am
ratat nemurirea ...
să nu mă plângă nimeni,
nici macăr tu;
destinul meu este imun lacrimilor.
nu îmi aduce preot şi nici pomană
desprinde o fila din Biblie, doar,
şi aşeaz-o peste mine
poate aşa Dumnezeu
îşi va recunoaşte opera ...
ce frumos sunt
şi ce minunat zâmbesc
cât de bine mă simt
şi ce culoare optimistă au ochii mei...
ştiu, te simţi jenat citind asta,
dar tu, când scapi la oglindă,
faci la fel ...sau mai rău
odată rostite
cuvintele mor
şi se îngroapă unele pe altele
în ritualuri păgâne
de aceea, gurile sfârşitului
sunt contemporane în tăceri ...
cerşetoarea dintre ghilimele
nu a cerut nimic
ea doar a stat
la fel ca timpul ei ...
nu a întins mâna
pentru colţuri de pâine
şi mărunţiş
ci a vrut să se regăsească
într-o altă mână ...
azi, am stat în parc
pe aceeaşi bancă de lemn
şi, din nou, mi-am sculptat genunchii cu unghiile
sperând să dai un semn ...
dar tu eşti mai indiferentă
ca alte sute de picioare reci, banale
care, oricum văzute,
nu sunt ca ale tale ...
o râmă văduvă
şi-un elefant pudrat
s-au întâlnit pe poarta unei biserci de frunze
ea purta o rochie arămie,
în care se retrăsese
de mai bine de 2 ani,
iar el avea dioptrii
exact în acea dimineaţă!
uşa bisericii
aproape ca s-a deschis singură
eliberând un duh de vânt ...
înăuntru ardeau 8 lanterne.
primii calugări aveau cozi roz
următorii,
blană albastră
iar răma, după elefant
nici nu apucară
să-şi faca semnul crucii
că elefantul ascunse
biserica de frunze sub propriul picior;
nimic mai simplu:
râma luă piciorul mistic
şi scobi în el cea mai înaltă catedrală,
iar locul acela nu va fi călcat vreodată de om...
când zâmbeşti,
simţi cum colţurile gurii
pornesc hai-hui spre ceafă
şi, dacă e aşa,
tremuri epicentrul
sinelui frumos.
ca să zâmbeşti
nu e nevoie să râzi,
ci să te dezlegi
aşa!.. ai zâmbit
şi, poate, pentru prima dată,
simţi cum este ...
unde eşti
când eşti
de eşti ?
şi-unde sunt
când sunt
de sunt ...
mă priveşti
când sunt,
de eşti
te privesc
când eşti,
de sunt
schimbă-mă
sau schimbă-Te !
...cum de suporţi
să ne jucăm
de-a destinul
tavanele mele cu rugi
curg nesfârşit
în răni răguşite
şi plâng
căci ...
tu n-ai nopţi
şi eu n-am zile
ca să ne-amintim de noi ...
visurile noastre'n unu
ni s-au spulberat ..în doi
jumătatea mea de stele
a căzut demult în mare
şi adâncă-i,
de acolo,
bolta jumătăţii tale ...
viaţa este interludiul
dintre am fost şi voi fi ...
senzaţia de între lumi,
care mă permanentizează
realitatea, în contact cu gândurile reci,
formează un vacuum
unde visele se amână ...
unele pe altele
a netrăi e verb comun
dependent muritorilor; şi ce dacă ...
eu am murit o viaţă-ntreagă
şi trăiesc !
ei, unul pe altul
se disculpă
şi-aruncă-n păcătos
cu pietrele din culpă
iertarea lor
se minte ...
greşind, resăvârşesc
păcate sfinte !
am să numesc prietenii mei
doar pe cei care devin
iar pe voi, restul, am sa vă numesc umbre ...
priveşte-mă în ochi
nu, nu în ai mei
... priveşte-mă
spre tine
o,
timpul meu !
naufragiat ...
pe coastele tale
cât să mai mor
din noi ?
nimeni nu a pariat pe fericirea mea
nici măcar eu ...
şi sunt
cel invidios mi-a demontat stările de fericire,
crezând că n-am să mai fiu ...
şi sunt
antipatia lui mi-a fortificat nepăsarea
căci a fi fericit, e a fi ...
şi sunt
fericirea mea, e fericirea a tot ceea ce strâng în mine
pentru a dărui ...
din sunt
tu mori prea repede
iar eu trăiesc încet
vieţi după vieţi
în doar o viată ...
cine şi ce a inventat iubirea?
era mai frumos şi mai sigur
când oamenii se urau ...
Cupidon arunca săgeţi
în ochii celor care se urau cu adevărat
acum, îi tremură mâinile
şi ţinteşte în inimă..ce tâmpit!
inima - cea mai ruşinoasă parte a corpului !
şi iubirea - o lepădatură
răsărită, peste noapte,
în ventricolul singuraticilor ...
iubesc pe cine nu trebuie
şi mă iubeşte cine nu aş vrea !
(ştii pe cineva care s-a sinucis
după ce a murit ?)
lângă mine
nu există oglinzi
doar în ochii mei,
dacă priveşti, poţi să te surprinzi
eu nu alerg,
ci se aleargă spre mine
nosce te ipsum ¤
cunoaşte-mă prin tine ...
¤ Cunoaşte-te pe tine însuţi !
