skip to main |
skip to sidebar
este mai mare de-atât
și cu mult mai aproape de-atât
mai cald de-atât
mai bun de-atât...
de-atât cât mi-am imaginat, vreodată
pentru că imaginația este începutul înțelepciunii
nu frica
oamenii mor de teama de a-și descoperi sinele
și se ascund după degetul care mereu arată spre altcineva
și dacă e diferit?
altfel decât ai învățat tu o viață...!
mi-e groază de orbii care au vazut
ba, mai mult, au și scris despre asta
iar ceilalți, benevol, s-au oferit sa orbească
pentru ca să vadă la fel
ultima dată când mi s-a zis că sunt înger
m-am pipăit de aripi
negăsindu-le am inventat o scuză penibilă:
sunt în cer... chiar au simțit nevoia să fie singure!
în sfârșit, dacă nu le rechema Producătorul în service
urma să fac din ele o pernă
nu pentru zei, nu pentru altul
nici măcar pentru tine
omul a hotărât să-și iasă din sine
s-a dus să se dea cu capul de-o minte
una nespălată de-o viață...
care să-l aducă aminte
ce inutil... să își permită o idee
ca focul pus pe jar
de-o fostă scânteie
ha! un gând fără coadă
destupă lumea năroadă
ce folos!
viață de câine
și os
retorici
daca ingerii exista
este pentru ca oamenii inca mai cred in aripi
multa eternitate
pentru un singur om
el...un fel de bat de chibrit
care a aprins universul
acestui coasta-lipsa
Dumnezeu i-a dat o femeie
dupa chipul si asemanarea ei
si le-a zis ganditi si-apoi inmultiti-va
iar ei s-au inmultit
00:36
noapteziua pariurilor mele
cu cer parțial acoperit de o pereche de căști
în care zboară Bach stereo
pianul plecat pe genunchi
de câteva perechi de clape divorțate
tremură o umbră precară a suitelor franceze
se vede bine că nu se aude
trupul meu e doar ochi
câtă muzică e toată liniștea asta
dacă mâine mă mai trezesc
să mă omorâți din nou
00:51
dumnezeu circulă la clasa I
îngerii la clasa a II-a
diavolul în toaletă
omul fără bilet
între stații dumnezeu scrie a 2-a biblie
îngerii desenează inimi pe geam
diavolul trage semnalul de alarmă
omul fuge
pe hol omul trage la dumnezeu
dumnezeu îl trimite la îngeri
îngerii șterg repede inimile de pe geamuri
diavolul stinge lumina
simt că mă scurg din mărul lui Adam
încet stângaci nebun pe ram
decad în simfonia frunzelor virgine
iubito pentru tine
adio pom ai fost de viață
aleg să îmi rostogolesc iubirea pe un fir de ață
și-i minunat de crud acest rău-bine
iubito pentru tine
ce iarbă ce vise si ce moale
când cerurile ne urmăresc în vale
mă decojesc de tot ce e cu mine
iubito pentru tine
mușcă și cântă-mi despre goliciune
cu roșu-neastâmpăr stinge-o rugăciune
în dinții tăi mă simt mai măr nu te abține
iubito pentru tine
să nemori e-o taină vie
ce izvoară-ntr-o mormântă
ca s-adie peste glasuri
care nu își mai cuvântă
nerămân cu tine clipă
țintuită-n lan de plumbă
lacrima să te fărâme
în zecimile de tumbă
unde se ascund culorii
palidă e luna popii
maine o să-mi zară lumea
ziua de pe fundul gropii
religia îmbolnăvește omul
iar Dumnezeu îl vindecă
credința pe care o impui cuiva
este ca un organ bolnav
transplantat într-un corp sănătos
biserica este o bombă cu efect întârziat
dezamorsează-i spiritul belicos
parcă prea multi orfani
îi zic lui Dumnezeu Tată
ca să fii un eretic veritabil
dezertează din majoritate
Biblia se află la confluența
dintre dependență și independență
religios nu însemnă religie
după cum credință nu înseamnă credincios
te iubesc fiul meu
peste veșnicii
te ador cu încăpățânare
după mama ta
e rândul meu să te port în mine
luni fără sfârșit
nu vreau o altă dragoste
care să doară la fel de mult
sunt blestemat de fericire
Dumnezeul meu crește odată cu tine
în ritmul mântuirii
tati
zâmbetul tău
mă umple de fericire
și respir aerul primei geneze
ochii tăi rotesc răsărituri
nu mai apune nimic
câtă viață
câtă
în numele tatălui
și al fiului
uită-ți rugăciunile și amintește-ți cum e să nu insiști
căutând un Dumnezeu nepierdut
nu ești mai presus de ultima curvă
fiind penultima
sfinții sunt alți păcătoși cu bun-simț
ce vrei ?
așa a fost mereu !
dacă aș fi dumnezeul Dumnezeului meu
aș face un pământ și o jumătate în plus
și aș mușca toți pomii Edenului
Evei i-aș da tripleți
iar lui Adam o casă nu departe de grădina lui
aș face un cer mai aproape de pământ
și un râu suspendat care să le lege
pe albie ar pluti Fiul
în toate zilele
iar copiii îngerilor s-ar scufunda în osanale adănci
menirea oamenilor ar fi să îl pescuiască pe Dumnezeu
și să il așeze pentru totdeauna în casele lor
dar nu sunt
nu am fost
n-o să fiu
nu accept să fiu dumnezeul Dumnezeului meu
pentru că aș face o Evă mai capricioasă
aș urî merele
și nu aș săpa pământul
de teamă să nu cad în el
un om între psalmi
pe o singură voce
și 78 de minuni
așa e viața ta, mamă
scripturile au glasul tău
ce șansă înveșnicită
de mai bine de-o săptămână ești bolnavă
iar tu îmi citești psalmi
vrei să fii cea de-odinioară
vremea s-a adâncit
cântă-mi, mamă, cântă-mi
ce dulce e Dumnezeu pe buzele tale
copilul meu te cunoaște
binecuvântă-l, mamă
cu aceleași lacrimă și surâs
ninge curat
e al doilea ceas al nopții
tu dormi
iar îngerii mei îți împletesc părul
ce surâs frumos ai, mamă
dincolo de ochii tăi
Dumnezeu se aprinde
mă reîndrăgostesc zilnic
aproape de aceeași persoană
și sunt din ce în ce mai sigur
că odată și odată
cine știe
ea merge pe stradă, de exemplu,
nu pe aceeași, dar, cum să zic,
pot să jur că ar putea fi...
are, așa, un...ceva al ei
mai ales când
și eu...înțelegeți
bineînțeles că o strig
și bineînțeles că nu îmi răspunde
dacă mi-ar spune ceva
aș fi în stare să...să îi acopăr gura
femeie, taci !
tu nu vezi că strici tot, tot
to', to', to' TOT !!!
mă rog pentru o minciună
una mai mare decât toate adevărurile
până sus
dacă aș pune
una peste alta
bisericile acestei lumi
aș descoperi că între Dumnezeu și Dumnezeu
e o distanță de la cer la pământ
cine sunteți, Doamne ?
sunt dependent de minciună
e o minune!
credința nu există
în afara ficțiunii
din acest motiv religia e o artă
iar mântuirea un vernisaj
Dumnezeu nu minte mincinoșii
el îi crează pentru a se adeveri
facă-se voia ta
așa mi-a zis
scurt
cum ai trage în jos chiloții apostolului X
ultimul răposat le gâdila pragurile
de visau toate strane albastre
măi că bun ar mai fi un om
dar toți se duc
se duc, se duc
căini latră știrb
la biserică slujește o sutană mâncată de boli
nemuritoarele își fac jumătate de cruce
cu limba
nu mai contează a cui e a noua venire
bărbat să fie
sunt atât de trecător
încât moartea nu vede în mine o formă de profit
și rătăcesc
nu de puține ori adorm la începutul lumii
și mă trezesc către sfârșitul ei
mirat
oare Dumnezeu crede în mine,
în facerea lui ?
aici
cu fiecare cap de bordură, te înțeleg mai bine
ești inteligenta, independentă și matură
vrei să dansăm în după-amiaza asta ?
ne cununăm la asfințit
și gata: drum bun!
dar, te rog, fă-ți un bine
și nu mă mai părăsi
uite,iar ...
nici urmă de mine
în pasul tău
o să-mi arunci sufletu-n stradă
.....................................................
căci din asfalt ai fost făcută
și în asfalt mă vei întoarce ...
amintirea morții
mă face să uit că trăiesc
și mă frământ
dacă noi - oamenii - suntem, de fapt, îngeri
și ei - îngerii - sunt oameni
penele mă sufocă
sau lipsa lor, nu știu
dar îmi arunc mâinile în urmă
și le poruncesc să zboare
cum să ne încurce
maternitatea Domnului nu comite erori
Eva nu a mușcat pe nimeni
ea doar zbura liniștită
în ale ei
iar Dumnezeu a zis
ce oameni pot fi îngerii aceștia
un cuplu nu e cuplu
dacă nu divorțează
măcar o dată-n viață
așa că
hai să divorțăm și noi
ca să nu creadă lumea
că suntem absurzi
divorțăm la restaurant
cu invitați
facem economie
cheltuim, dar
ne iese la divorț
rudele tale vin toate, acum,
nu ca la nuntă
luna de miere o renovăm separat
la mare
tu pe plajă
eu în apă
același hotel
camere diferite
fiecare cu vedere spre mă-sa
fără partaj
dureri de cap
pe verso-ul invitației de divorț
trecem invitația de nuntă
așa ne asigurăm prezență dublă
vezi tu
aceiași bani, alta distracție
pan' la bătrâneți adânci
urcă-mă dincol' stânci
de mine să nu rămână
doar o palmă de țărână
aproape de coasta mea
mi-i pune pe mumă-ta
că doar ea, săraca, știe
că s-a aparținut mie
mormîntu' ni-l fă din ape
după noi să nu se sape
ș-arunc-o floară pe el
dragu' tatii, mititel
de când nu am mai scris o poezie
nici unora, nici altora, nici mie
nu am mai scris, de când, oricui
neinsipirat de totul nimănui
o lipsă cruntă de cuvinte
captivă în ținerea de minte
odată am fost înger, 
unul cochet, care zbura doar cu taxi
lui Dumnezeu îi era rușine cu mine
dar mă iubea ca pe El însuși
și îmi deconta libertățile
era teribil să cad din cer
sub bătăile crunte de aripi nedeschise vreodată
ale celorlalți
induși în fericire eternă
plictisit de sideral
și uimit de crepuscul
am adormit adânc pe un Carpat
iar taxiul s-a dus la Dumnezeu fără mine
a fost o seara
apoi au fost mai multe
și prima dată când
Dumnezeu și-a zis, zâmbind resemnat: Adam !
pe cine cumperi, Doamne,
pentru că nu sunt de vânzare
surd te ascult
relaxat în diformitatea mea
am obișnuit să fiu al Tău
până când
mi-ai muțit glasul
și l-ai înlocuit cu câteva clișee
pe cine convingi, Doamne,
mulți ar mima necredința mea
știind că la capătul acestei minciuni
îi așteaptă adevărul
a cată oară îți mai arunci cerurile
în cursă oarbă a oamenilor
nu vezi ca ai creat o turmă de nenorociți
gata să bată, să scuipe și să omoare pentru Tine?
nu te plictisi de mine, Doamne,
nu repeta greșeala mea
uită-te spre fiecare sfârșit al zilelor mele
și încheie-l în Tine
am ajuns
de râsul îngerilor
( muieri blonde
care fac naveta
pe banii enoriașilor )
săracul univers bogat
ce ironie
( cerul devine mai bogat
cu sărăntoci de rând
ca noi)
până și Dumnezeu face glume proaste
(uită-te la unii)
lumea asta fără pereche
creată cu o pereche
(arată că cineva nu știe să joace cărți, poate)
febra celor 1o porunci
e mai mult una musculară
(Moise a ridicat tablele legii
cel mult la rang de artă)
care sfârșit
când începutul e încă aproape
(Bună, sunt Adam
și am zis că nu gust lumea asta
dar Eva m-a convins că mere )
minune scrisă pe o parte
cu virgule și puncte moarte
om dialect primăvăratic
cuvânt în necuvânt ostatic
pâlcuri cu virgule de-o șchioapă
pe un picior de rai, pe altu-n groapă
vântoși la suflet răzbunători în filă
fosilizați la vracul de apoi din milă
cum ne suporti Doamne Mărite
când noi îți coacem zile fripte
mai dă-ne nouă astăzi o gură de Apocalipsă
de care de atâta vreme ducem lipsă
minune scrisă pe o parte
la coada rândului din Carte
om, oameni, omenire,
pom, poame, pomenire
4 luni și o zi
așteptate de-o viață
sunt primele cuvinte scrise
ale unui început de tată
mama ta s-a prins de mâinile Creatorului
în valsul zămislirii
și radiază în rotiri infinite
repetând pentru o minune
bine vei veni
copilul meu
cei dragi nu mor ei trec mai departee o chestiune de timpsă-i ajungi
din liniștea casei lor înalță cruci îmbietoare de pace”Sssst, se doarme! ”nu poți să nu zâmbești recomandării
cum să nu ierte Dumnezeu atâta cumințenie ?
când mama psalmodia durerile nașterii
vă gelozeați în jurul ei
Lucifer & Mihail
m-a preluat o amărâtă de asistentă
care-și fuma tacit ultima clipă de viață
o nenorocită
de-atunci, îmi ține de urât un complex
permanenta senzație de întârziere
că mi s-a întârziat nașterea
că mi se întârzie moartea
nu știu
natura primordială a lumii mele rămîne, totuși, una bolnavă
din moment ce nu m-am născut într-un câmp cu maci îngândurați
și m-am născut într-un spital
recuibărit în adîncul unei geneze neutre
sar din apocalisa lui Ioan
în apoclipsa mea
cu o telecomandă în mână
dau play luptei dintre
Mihail & Lucifer
imagine cu purici
apoi învăț să merg
să zbor, să cânt, să mint,
să fur, să uit, să mă îndrăgostesc,
să cred, să nu cred, să fac baloane
încă mă bântuie asistenta aia
jur că era îngropată până la gât
în amintirile mele
dar cântă noaptea
e nebună de legat
are timbru morbid
Lucifer & Mihail îi fac backing-vocals
din inerție;
cum poți să te naști
mai bine dormi pe o brazdă de maci proaspăt uciși
și te învelești cu petalele lor sângerii
până prinzi aripi
a fost odată un spermatozoid bătrân
cu gușă dublă și cu nasul cârn
și-ncă mai este; dovadă că îl țin picioarele
s-alerge neobosit ovarele
oricum s-ar zice, nu e genul
care, odată refuzat, să-și strice tenul
și visător e; un visător fără pereche
când face dragoste după ureche
deunăzi, a fost un Cât Pe Ce
dar nu s-a ofuscat și asta e
ramîne mare - marele artist
și-și dă din coadă simplu, trist
ușor-ușor, se adîncește într-un război de liniști nule
cu amazoane călare pe ovule
gladiatori murali în utere arenă
dar el, EL REGE; nu, nu vede că-n loc de coadă i-a crescut o trenă
Eramerai
și-acum și-atunci
un înger prăbușit pe două stânci
același Eștinusunt
în joc de-a umbrele pe ziduri
re-amorez de lapte prins de riduri
Săfimamfost
un diavol pe din două dat
sexy-eretic cu sufletul canonizat
Nimenicanoi
când facem dragoste în lumi străine
a mea de-a ta și-a ta de mine
nimic
nimic în schimb
eu și atât
tu nu, nici tu
nici nimeni
cu fiecare
cerul e altul
dar eu sunt eu
și-atât
pe de altă parte
mă bucur pentru poezia asta
stăpâna și sluga tuturor
adultera sufletelor
capra literaturii
depozitară a binelui și răului
călău și samaritean milos
apanajul virginilor, inadaptaților
puritanilor, alcoolicilor neanonimi
femeilor posedate de ele însele
bărbaților urâți, singuratici, frustrați
sadomasochiștilor literari
imberbilor și absolvenților de generație
eroilor anonimi care sfârșesc pe frontul propriilor revolte
mâinilor care se înjectează în tocul așteptărilor la pătrat
artimiei vieții
așa e
poezia este eternitatea fără tonalitate
în care intră toți
dar rămâne cine poate
păstrez din tot ce am și are
fără un rost anume
o ultimă privire
de uitare
alt prost
aceeași lume
în brațul meu stătea năucă
sacre banalități cădeau în ploi de stele
ne promiteam iubiri
pe ducă
iar dracu'
se mira la ele
și unde să mă duc
până și cucul are-o casă
destin tocit...urăsc, iubesc
de-apuc;
azi răsăritul ei
a asfințit, nu-mi pasă
de două ori univers
și o dată zare
șoapte de habitaclu
prinse în fiori fără centuri
e ca și cum mă numesc
atunci când nu mă cheamă
dilatația timpului renaște
dedublare de dreapta
ce stangăcie
dă-mi o mână
nu sufletul tău
ea valorează mai mult
ai să înțelegi asta mai târziu
când străzile vor fi pelerine pe umerii îngerilor
dragoste, sindrom Stockholm
aiurea
proștii locuiesc în oglindă
de asta îi ocolesc urâtele
mă iubește una
îmi zice ”Te iubesc!”
în chineză
Fă! îi zic
mă smulge din mine
cu buzele-i uriașe
din ochi i se scurge o ură erotică
mă sperie
de parcă aș face dragoste cu mă-sa
car după mine un ciot de oglindă
pentu că mereu uit cine sunt
proasta
mi l-a spart
cică sunt al ei
mitomanii bat din pleoape
de două ori mai repede ca fluturii
în mintea tuturor răsar livezi cu mitomani
în floare
ce e rău în asta
adevărul prăbușește
pe când amânarea lui glisează romantic
fii ai risipei
afurisiți congenital
dacă nu mințim măcar o dată în viața asta
care la rându-i e o minciună
înseamnă că nu am trăit
ochii mint cu deschidere
din vrut spre nevrut
pe seară
toate șoaptele, promisiunile, legămintele
temerile
coboară în stradă
a câta parte a simfoniei fabulate
să fie
oare
P.S.: adevărul se observă doar în minciunile limpezi
eu nu am nimic cu vântul
n-am idee de ce-adie
când în sat coboară sfinții
pe un fir de păpădie
babe negre cățărate
în copaci cu frunza fustă
stau pe post de întuneric
mânate de popa lustră
în deal coace de-nviere
păcătoșii-s beți în vale
în vânt vântul sec agită
un playback de osanale
eu nu am nimic cu vântul
n-am idee de ce-adie ...
[ când trag clopotele dracii
nu-i nevoie de frânghie ]
cuvântul pe care nu l-am spus
e literă cu literă mai mult
de-a lungul lui
nu începe și nici nu se termină
doar mușcă din buzele mele
ca Eva
da-mi putere să te pronunț
eu sunt
spune-mă înaintea Ta
atât de frumos cât poate dura
e tot ce îmi doresc în viața asta
mai mult visată decât trăită
ochii sunt făcuți să se închidă
cerurile să cadă
sufletele să se înalțe
iar Dumnezeu vede toate acestea
mi-am petrecut sfârșitul lumii
începând-o
e un lux
să cred în apocalipsa timpului meu
sfârșitul este începutul trăirii,
Dumnezeu
Nae-Nue are un picior de lemn
de care toate mâțele urbei se ascut
săracul, parcă e secundarul lumii
când bate străzile
traiul sub ferestre
nu-l sperie
din contră
el mimează cu buzele arșiță
sărutul țâțelor aruncate de Maria-Pervaz
și își doinește gingiile pe același codru de pită
”Cântă, Nae! Cântă-le, mă!”
de-ar putea, ar cinsti pre toți
cu o mare de vin
de-o vreme plouă sub ferestre
cu bătăi ude
s-apleacă pământul
să-l cate pe Nae
dar,
Nae nu e ...
el
nepomenitul
vid
doi bani
negoț
de mormânt
salcie
la marginea lumii
de psalm
mândrie și milă
rob
orb
păcatul meu e singur
adânc în mine
nu ne potrivim
chiar dacă, uneori, ne atingem mâinile
marginea patului nostru
e marginea lumii
el iubește luna albă
eu soarele tâmp
i-am zis: prostule, tu ești un înger ...
ce cauți aici,
nu te mai iubește Dumnezeu ?
păcat de tine!
dar plângem împreună
aici ne potrivim
îl urăsc
îmi dă din cap că știe
o minune
o minune
a mea
n-au odihnă
cerurile
în așteptare
atât
de aproape
să fie
poate dincolo de munte
unde moare soarele
și licăresc lumile
neobosită
cu glas de aur
și pași repezi
o minune
o minune
a mea
de timp magic și de tine
se pătrund visele noastre
dorul meu peste ruine
ochiul tău pe vârf de glastre
înserată pulpă verde
tremurată peste gânduri
la picioare ți se pierde
sufletu-mi în frânte rânduri
câmpie de-adio-negru
rotită-ntr-o amintire
regrete roșu-integru
surprinse în neprivire
s-au topit inimi lacustre
nu se mai închină gândul
brațele-i tot mai înguste
fac semne spre cer, cu rândul
suflet în plus
fiu rudimentar
acrobat emoțional
neutru
poet pe datorie
donator universal
translator de gânduri
megieșul tuturor
mă ofer spre înveșnicire
pe nimic
pe orice
oricui
blestemul e că
într-o mare de oameni
trebuie să înoți
ca să nu te îneci
între tăcerea altora
și strigătul tău
cât trafic
și destin
în valea umbrei morții
desculți
suflete de nisip
așteptăm să plouă din cer
dar Dumnezeu e pustiul
iar noi întinderea lui
inutilă tăcere
pietrele vorbesc
rătăcire firească
în pântecele
zidului
saltul aproximativ
al arhitectului kamikaze
cu poante de argint
un nebun
cu mâna ca o pensulă
care amenință fugind
zidul nu există
doar zidirea
când îngerii au depresii
muritorii cântă
iar Dumnezeu desenează
o scară fără trepte spre cer
„Urcați, urcați!" ..zice
