Tacit

inutilă tăcere
pietrele vorbesc

rătăcire firească
în pântecele
zidului

saltul aproximativ
al arhitectului kamikaze
cu poante de argint

un nebun
cu mâna ca o pensulă
care amenință fugind

zidul nu există
doar zidirea

De apoi

când îngerii au depresii
muritorii cântă
iar Dumnezeu desenează
o scară fără trepte spre cer

„Urcați, urcați!" ..zice

O sută de trepte

o sută de trepte și un singur motiv pentru a le urca

viața lui, gândi, era ca între etaje

niște etaje enorme care, mai degrabă, ar fi despărțit universuri

pași și gânduri mărunte

de ce gustul unei secunde de liniște îndepărtate,

al unei pânde spre salt?

o treaptă și încă o treaptă

senzația că scara urcă prin el îl îndemnă să se așeze

tot acolo mă duce

prostii!

cum să filozofezi, când etajele se comprimă în tine

ca sufletul strămutat într-o urmă de carne?!

la dracu,

lumea e făcută din trepte drepte și nedrepte

prezentul e dilatat și sună ca o simfonie dezacordată

cât incolor;

vastități de umbre ale sinelui

da, el era al nimănui

deși, în urmă cu mai puțin de cincizeci de trepte, fusese al lui

se ridică ritualic

din propria moarte

ultimul răsărit arată altfel

Barem

o poezie e mai bună
ca alte-o mie poezii
când autorul reușește să îți spună
mai mult decât credeai că știi

Deces cromatic

un sicriu alb cu trandafiri roșii
plutea pe Niagara
apa ușoară
pescăruși negri
cerul deasupră
risipă de gri
timp incolor
curg
vânt ager-galben
palmieri oranj-ciufuliți
și un tren crem pe margini
niciun mal verde
glasuri
și nici roz-orizont
căderi bleu
în havuzul cromatic
ploaie de trandafiri albi
sicrie roșii
ecouri
frunze oranj
adieri în galben
sub șinele crem-demult
verde stins
negru puf
lumea
spirit albastru
curg

Rutină

te construiesc
vis cu vis
până la mijlocul zilelor mele
dar noaptea te nărui

tu, os din oasele mele
și cântec din tihna mea ...
prăbușească-se odată cerul acesta
peste înălțimile noastre

ești doamna cu o mie de inimi de piatră
sub al cărei călcâi plâng tot atâtea ziduri
aștrii îți ascund goliciunea
ești primul zgârie-nori umanoid

te-ai supraetajat
în mine însumi
fiaro!
fiicele Babilonului te cântă

doar așa
ai reușit
să faci din mine
salahorul viselor

Funest - funny - est

amintirile mele
trăiesc
pe jumătate îngropate
într-un cimitir vesel

bietele amante

le-am iubit
și le-am înșelat
la fel de mult

nu sunt simple aduceri aminte
sunt zeițe
noaptea le aduc ofrande

iar ele râd

Nocturnă

câtă liniște în sufletul acesta gol
doar pașii câtorva suferințe
îi amintesc rezidența
resemnarea
stoarce din el
ultima picătură
timpul nu mai are răbdare
îl pierde în urmă
fereastra lui e deschisă
către nimic
vântul
da
singurul în stare să îl umple
cu încă un gol

Invențiune

ești o invenție ...
a mea, ce e drept
nu știe nimeni de noi
te-ai strecurat în mine
ca o ploaie
fără muzică
nimic
mai mult!
nu ești ca altele
preț de-o zi
tu nu știi cum e timpul
zău, ești ciudată!
doar ești o invenție ...
a mea, ce e drept;
în toți acești ani
fără împliniri majore
am fost fiecare al celuilalt
acum însă
nu mai știu cine
și a cărui invenție
este

Ai fost odată iarnă

umerii tăi
coloși de zăpadă și umbră
mă fierb

sub pielea ta
aleargă caii sălbatici
spre un alt răsărit

și
fulguie
din amintiri

fecioarele boreale
smulg rădăcina iernii
și o sădesc în altul

primul strat
primul regret
și încă ninge ...

Muză în serie

glas freatic
pânză surdă
mă înnece, mă ascundă
de avalul ideatic

altoire filiformă
epică în pânze dalbe
înnălbită între nalbe
adulterină diformă

infiorătoare muză
excentrică răzvrătire
bust în prag de dezvelire
modelat în chip de scuză

Adame, Adam!

mai prejos de îngeri
doar asemănarea își resuscita umbra
izgonită ...
la apus de Eden
în preludiul coastei
șarpele improviza
marșul triumfal
Dumnezeu cu un pick-up în brațe
lansă un ecou peste Sinele văduvit:
unde ești - unde ești ...
aripile heruvimilor
încă ștergeau urmele păcatului
când mărul găsit
fu mușcat din nou
oare a câta oară
iar buzele Evei tresăriră
Adame, Adam ?

Opus

concert de liniște
pe umerii tăi, iubito
luceferi se sting
în arcuită chemare
șoapte adagio
desprind universul
niciodată nu mi-ai cântat atât de frumos
timpul sărută
brațul tău de vioară

Ceremonial

hai, iubito
haide gios
să te fluier
os cu os
ia de te-aruncă pe-o scară
fusta îndărăt să-ți sară
și chiloții prin grădină
unde noaptea n-am hodină

treci să te sărut la toacă
grămădită-n promoroacă
și îți umflă poalele
cum smântâna oalele

hai, iubito
haide gios
ca mi-s tăt
un plângăcios
coperă-mă între țâțe
și-o viață n-oi face fâțe
muiere dintre suspine
scară mă întind spre tine

de-mi coboară, de-mi coboară
neatinsă și fecioară
să te fur de o plăcere
nalt-adâncă îmbiere

Fragment

vine sfârșitul
vine de la sine
crucea își îmbrățișează făcătorul
s-a sfârșit!
încă nu ...
e pauză
Doamne Iisuse, iartă-ne!
și voi ce stați, proastelor ?
jos!
40 de mătănii
așa-i că nu mai răsare soarele ?
la ce bun...!
bătaie pe ultima toacă
credința strămoșească în măruntaie
Amin!
pe lumea-ailaltă o fi altfel
uite cum aleargă norii
sfântă lizieră,
azi nu am văzut căprioarele
ele nu pasc în ziua Domnului

Epilog

cât sunt cu voi
scrieți
iar când n-oi mai fi
nu vă opriți
oglindiți-vă sufletele în foaie albă
și fiți cuvintele voastre
de la nimic la totul
strângeți rândurile
iubiți-vă, cantați, rugați-vă
și scrieți

Curbură

e timpul
să nu ne mai rotim în jurul lumii
să liberăm
umbra centrifugă

ziduri
creste de alabastru
din noi să arcuiască
spre nemurire

câinii au sfâșiat regele
harpa lui David
e oarbă
aruncată în surdină

psalmi cronici
prăbușesc porțile Ierusalimului
și în jurul soarelui de sticlă
se primenește lumina

cântă, bunico
bătrânețea e departe
departe e și lumea
murirea ei

scandal în univers
pentru un petec de speranță
omenirile stau la coadă
dăruite

ființa își mătură trupul
și se retrage învârtind lumea
în jurul ei
ca pe un crez ermetic

Fior

e prea frig să te iubesc
mușc din mine blestemând
gerul din privirea ta
sunt un iad de draci
și-n gând
cruci de gheață ți-aș sculpta
și te-aș răstigni
pe rând

Străini în comun

avem atâtea în comun
și umblăm ca doi străini
eu nu pot sa te trag din cer
iar tu nu poți să mă înalți

îți văd picioarele
mâinile mele se întind ca pietrele înaintea lor

existențele noastre
surprind la finele lor


îmi cunoști umerii
privirile tale îi apasă

rătăcim în comun ...
( prin mine
coboară
ca să mă ridici )

Eul troian

încă o dată n-a venit sfârșitul
și din nou sunt
cocteil de îngheț și caniculă
involuând temeri

țurțurii încep să îmi semene
gravitați nădejdii de mai bine
râvnite căderi
în raiul stalagmită

e iarnă și sfârșitul nu e iarna asta
nici vara viitoare
pentru că suntem în vremea gândului
unde niciodată nu se sfârșește să înceapă

Cardiolirica

inimă, ger la pătrat
cum ai nimerit în mine
neagră și la figurat

anotimp fugar pe față
câinii te vorbesc de bine
iară ochii te învată

repulsezi visări de-o clipă
printre văgăuni de sine
inimă, pui de risipă

Drama giocosa

ce îmi seamănă cu tine
ora, gândul și lumina
tandru, tainic și de bine
când răsai rai peste mine
să îmi prelungești retina

picioare de catifele
peste codrii lui swarovski
cadriluri la sân cu iele
drum și dramă de inele
în giocosa Scaraoțchi

să mă refugiez în lampă
că mă râd aștrii-n crepuscul
minunată, scumpă vampă
mare, grandă și de rampă
pe când eu, mascul minuscul

Gânduri pe gânduri

alunecă gândurile
ca apa râului de munte
peste stane de piatră
și pierdute curg în om
ființa acumulatoare

alunecă, alunecă în el
precum marea
peste propriile valuri
îi cară albia
cruce

Respiră-mă

aici nu e niciodată aici
după cum acum
nu mai este acum

Inspiră !

nu sunt precum aș fi
și anturez aparențe
pentru că așa vrei


Expiră !

Regressus

nu ne mai suferă
hai să fugim
așa
fără grabă

coaste
fragmente de timp
sedimente
ce suntem

zidul plângerii
a ajuns de tot râsul
odată visam
violete

nu ne mai suferă nimeni
cerul și-a întors fața de la noi
măcar că fața lui
nu am vazut-o

dă-mi înapoi
mâna de lut
să mă ascund
să inexist

49

atât de tânără
neființă
mama mea

tărână, ploaie
neputință
ea

vânt, cântec
preot
pace

dor, ramuri
dincolo
dincoace

noroi, petale albe
strigăt
eu

mamă,
speranța
cerul
Dumnezeu



( Mamei mele - Maricica Dobircianu - d. 2006 )

Innuendo

Coral de corali
iubito
cântă
adâncul

tristă înoată marea
în ochii noștri
sirenele
ne psalmodiază
deluviul iubirii

nu a durut
să te pierd
a durut să
să te câștig

primul și
ultimul val

Chiar

chiar,
Dumnezeu ce gândește despre voi,
ăștia care dați în lături de atâta smerenie ?
O supradoză de tâmpism
și ești mai religios ca alții
Cu stoicism vă suportă Sfântul ...

Cum de nu vă înecați cu propriile rugăciuni
și nu anchilozați executând mătănii ?
Cade biserica peste voi,
altare facebook-iste !
Atâta dragoste creștină
pe bani

Nu suport acești pocăiți
acești ortodocși,
catolici ...
Ardeți-i !
Detunați minaretele,
sinagogile,
domul, catedrala neamurilor
Vine Iisus Christos !

Și ce dacă ...nu e prima dată



* te vizează dacă te simți vizat

Dublu recviem

de departe îmi văd moartea
ca pe o nebună
gonind
însărcinată
cu jumătate din mine

se târăște
cu pântecele-i mare
peste adânc
în ochii ei stinși
se-mbină recviemuri
nupțiale

te vreau
i-am zis
deși iubesc pe o alta
de-o viață
cimitirul cască maternități
nenăscuților
noștri

să mor
pe brațele tale reci
departe de soare
de crânguri
de ea
viața
amagire

Umor cu subsemnatul

într-o zi
pentru că tot nu aveam ce face
m-am gândit să mor
și-am murit

la priveghi am văzut că lumea mă iubea
mi s-a strâns mâna
am fost pupat

am stat în sicriu (nu atât de comod )
a sta în el o moarte-ntreagă
e nebunie curată

în drum spre cimitir
cu ochii închiși am savurat mirosul mulțimii
ultimul meu drum, drumul de glorie

din fundul gropii m-a strigat părintele:
”Dumnezeu să te-odihnească, prostule!”
Stați, stați...! am țipat

dar pentru prima dată în viată
mi-am dat seama
că semenii mei nu au pic de umor

și culmea
a trebuit sa mor
ca să descopăr asta

Fecioarele mele

fecioarele mele fug spre Siberia
gonite de câinii hedonici
de-a-ntoarselea e jumătatea de odihnă
a cerului cu aștri palizi, cronici

în panteonul nemuririi viciate
zace negarea preapocalipsei
deșertăciunii și lentorii
a superfluului, eclipsei

ce mi-am făcut ca să mă nasc
sub raza lunii mele
din peștera lupească, schizoidă
a lumii bune, rele ?


P.S.: e prea frig peste viitorul acesta cu mine !

Femeie

cunoaște-mă ca mai întâi
peste adamii si evele
pământului

în zilele mele bune
care îmbătrânesc prematur
pe ceasul tău gri

eu care am descoperit
elixirul adolescenței
în călcâiul cel de pe urmă

să adorm
la piept cu mine însumi
fără tine ?

Poezie fără titlu

în seara asta stau enervat
pe câteva perechi de gânduri
sub formă de palme

urăsc până și semnele de punctuație
darmite literele
dar ce am, am cu titlurile

poezia asta e din gât
pentru că mă sufoc când o scriu
e posedată

sfințește-ți opinia
înante de a mă stropi
e pandemie de banal

Mica trilogie

plâng pe sens unic
îmi revin
râd pe dublu sens
auto-viața mea curge pe trei benzi
pe una sunt eu ...
( cu tot ce am
mai exact: nimic !
.. fiind atât de ușor,
mă deplasez cu viteză maximă )
una e liberă ...
( pentru liberul arbitru
aici, deși nu se circulă,
se înregistrează cele mai mari accidente )
pe alta, Dumnezeu ...
care se mișcă mai greu
pentru că trebuie să care după El întreaga Creațiune )
destinația e absolut hazardată
ca orice final

Sequoia love

iubito, mă sui pe tine acum
ca pe un arbore de Sequoia
să îti prind capul străpuns de cummulus
și sânii lăsați spre valea plângerii
de ce ți-a putrezit inima ?
mor sub scoarța gândurilor tale
ca un vierme care-și caută raiul în cangrenă
ești destul de înaltă pentru mine
și am să mă spânzur de una din crengile tale de sidef

Postludiu

n-am reușit să fiu
gura unei singure vorbe
mâna unei singure atingeri
piciorul unui singur pas
inima unei singure bătăi

cerul unei singure stele
instrumentul unei singure note
lira unui singur cânt
și moartea unei singure vieți
n-am reușit ...

De vorbă cu Dumnezeu

vorbele grele
sunt rodul gândurilor ușoare
iarta-mă, Doamne !
cu numele Tău pe buze
m-am rugat, mai mult, mie însumi
așteptând ca unul din noi
să răspundă ...
venele mele nu au credință
iar inima îmi bate inversul veșniciei
poate că nu Te cunosc
pentru că nu mă cunosc ...
ce vrem, unul de la celălat,
nu e prea mult:
Tu vrei plecăciune,
iar eu o pereche de genunchi ...

Arpegiu profan

iubesc dezechilibrul, luna
și stele căzute, una câte una
raiul pustiu, cerul rotund, opac
și vorbele care se tac

îmi plac nasturii mici, gândul absurd și ceara
eternitatea în călduri și vara
fetele noi și vremurile vechi
zvonul și oful în perechi

nu-mi mai port văzul peste oglinzi furate
în care adâncesc nimicurile toate
divin, iubesc dezechilibrul, luna
și iarăși stelele căzute, una câte una ...

Buletin de neidentitate

de la nimic la nimic
e versul
timpul negrabă
nu ne-am născut poeți
ci poezie
rimăm cu totul
sau nimic
locuim în vârtejuri
și, mai degrabă, suntem gânduri
decât oameni

Poetul contraatacă

penumbră în umbră
vieții
rece și sumbră

alarme în larme
vene
albastre și arme

ecouri în nouri
pământului
aripi, cavouri

neoameni în oameni
doliu
blesteme și fameni

talioane în strane
victorii
câini și ciolane

carte în moarte
front
suflet și arte

Modus vivendi

după apus
n-am căutat răsărituri
pentru că așa era atunci
trăiam doar o zi
beam apă din palmele semenilor
și nu aveam voie să spunem decât o dată
un singur cuvânt

Autoportret

știu că mă iubești
chiar dacă nu ai curaj
să legi aceste două blestemate cuvinte

îmi aduci aminte
de lacul Sfânta Ana
în care am stins prima patimă

stau ore întregi în fața acestei oglinzi
să te cunosc
pentru că semeni atât de mult cu mine

nu, nu te iubesc
ești prea complicat
rămâi în oglindă

Per pedes angelorum

îngerul e deprimat
a alergat toată ziua peste florile Edenului
dar cine să vadă asta
cine să-i aprecieze piruetele
omul s-a legat la ochi
cu lumea lui

îngerul e gol
nu mai vrea să zboare
într-un acces de furie
și-a rupt aripile
adio cer
per pedes angelorum

Înspre și dinspre Dumnezeu

dacă urăsc ceva în lumea asta
cu siguranță
urăsc faptul că suntem trecători
Habar nu am care este forța
acestui sentiment
dar el mă îngenunchează
de când eram copil
Născutul și muritul sunt firești
şi mi-este din ce în ce mai natural
să fug înspre si dinspre
Oricum așa ca între noi
mântuirea e personală
Habar nu ai ce am în cap
Ce cred despre Dumnezeu
Ce cred despre tine
Toți murim
E nedrept însă pentru că
Îmi vine să mor pentru nemurirea asta

Dragoste la polul opus

perechea unui om
și-a blocat umbra
în dreptul stelei polare

ningea în șoaptă
peste trupu-i de sticlă
șlefuit de timp echivoc

goală ca o auroră boreală
perechea unui om,
zâmbind, luneca în etern

lupii i-au smuls inima
fugind cu ea sub gheață
ah, perechea unui om fără pereche!

D c

de ce cuvintele
și nu vântul
tălpile

de ce semnele de punctuație
și nu ecourile
trestia

de ce paragrafele
și nu râul
pielea

de ce condeie
și nu rătăciri
liniștea

Elegie în unu

am plâns la mormântul meu
trist că am murit singur
viața și moartea se pupau pe obraji
chiar sub ochii mei
am vrut să arunc în ele cu bulgări
dar nu știam pe care o uram mai mult
sub clopotele bisericii
am scris un cântec de nuntă ...

Facerea

genunchi
cărbuni verzi
și gânduri

coaste
bulgări negri
și somn

irisuri
hăuri diforme
și apă

cercuri
în cercuri
și om

Când și

veșnicia e de-o seară
când și iară

nemurirea e risipă
când și clipă

dragostea este mirare
când și oare

Septembrie negru

plouă
simfonii reci nasc în cădere
e toamnă devreme
visele merg la şcoală

merii se îmbrăţişează
pentru ultima oară
au îmbătrânit împreună;
rafale de vânt biciuiesc clopotul
cântă, moarte!