Oameni și îngeri

amintirea morții
mă face să uit că trăiesc

și mă frământ
dacă noi - oamenii - suntem, de fapt, îngeri
și ei - îngerii - sunt oameni

penele mă sufocă 
sau lipsa lor, nu știu
dar îmi arunc mâinile în urmă 
și le poruncesc să zboare 

cum să ne încurce
maternitatea Domnului nu comite erori 


Eva nu a mușcat pe nimeni 
ea doar zbura liniștită
în ale ei 
iar Dumnezeu a zis
ce oameni pot fi îngerii aceștia 

Nuntă cu divorț

un cuplu nu e cuplu 
dacă nu divorțează
măcar o dată-n viață
așa că
hai să divorțăm și noi
ca să nu creadă lumea 
că suntem absurzi

divorțăm la restaurant 
cu invitați 
facem economie 
cheltuim, dar
ne iese la divorț
rudele tale vin toate, acum,
nu ca la nuntă

luna de miere o renovăm separat 
la mare 
tu pe plajă
eu în apă 
același hotel
camere diferite 
fiecare cu vedere spre mă-sa  

fără partaj 
dureri de cap
pe verso-ul invitației de divorț 
trecem invitația de nuntă 
așa ne asigurăm prezență dublă
vezi tu 
aceiași bani, alta distracție 

Băiete

 
pan' la bătrâneți adânci 
urcă-mă dincol' stânci
de mine să nu rămână 
doar o palmă de țărână

aproape de coasta mea
mi-i pune pe mumă-ta  
că doar ea, săraca, știe 
că s-a aparținut mie

mormîntu' ni-l fă din ape 
după noi să nu se sape
ș-arunc-o floară pe el 
dragu' tatii, mititel

Nededicație

de când nu am mai scris o poezie 
nici unora, nici altora, nici mie 

nu am mai scris, de când, oricui 
neinsipirat de totul nimănui

o lipsă cruntă de cuvinte 
captivă în ținerea de minte 

Adam de înger

odată am fost înger, unul cochet, care zbura doar cu taxi
lui Dumnezeu îi era rușine cu mine 
dar mă iubea ca pe El însuși 
și îmi deconta libertățile

era teribil să cad din cer
sub bătăile crunte de aripi nedeschise vreodată
ale celorlalți
induși în fericire eternă 

plictisit de sideral 
și uimit de crepuscul 
am adormit adânc pe un Carpat 
iar taxiul s-a dus la Dumnezeu fără mine 

a fost o seara
apoi au fost mai multe
și prima dată când 
Dumnezeu și-a zis, zâmbind resemnat: Adam ! 

Rugăciunea unui banal

pe cine cumperi, Doamne,
pentru că nu sunt de vânzare 
surd te ascult
relaxat în diformitatea mea

am obișnuit să fiu al Tău
până când
mi-ai muțit glasul
și l-ai înlocuit cu câteva clișee

pe cine convingi, Doamne,
mulți ar mima necredința mea
știind că la capătul acestei minciuni
îi așteaptă adevărul 

a cată oară îți mai arunci cerurile
în cursă oarbă a oamenilor
nu vezi ca ai creat o turmă de nenorociți 
gata să bată, să scuipe și să omoare pentru Tine?

nu te plictisi de mine, Doamne,
nu repeta greșeala mea 
uită-te spre fiecare sfârșit al zilelor mele 
și încheie-l în Tine

Bună, eu sunt Adam și sunt om

am ajuns
de râsul îngerilor
( muieri blonde
care fac naveta
pe banii enoriașilor )

săracul univers bogat
ce ironie
( cerul devine mai bogat
cu sărăntoci de rând
ca noi)

până și Dumnezeu face glume proaste
(uită-te la unii)

lumea asta fără pereche
creată cu o pereche
(arată că cineva nu știe să joace cărți, poate)


febra celor 1o porunci
e mai mult una musculară
(Moise a ridicat tablele legii
cel mult la rang de artă)

care sfârșit
când începutul e încă aproape
(Bună, sunt Adam
și am zis că nu gust lumea asta
dar Eva m-a convins că mere )

Nihil sine nihil

minune scrisă pe o parte
cu virgule și puncte moarte
om dialect primăvăratic
cuvânt în necuvânt ostatic

pâlcuri cu virgule de-o șchioapă
pe un picior de rai, pe altu-n groapă
vântoși la suflet răzbunători în filă
fosilizați la vracul de apoi din milă

cum ne suporti Doamne Mărite
când noi îți coacem zile fripte
mai dă-ne nouă astăzi o gură de Apocalipsă
de care de atâta vreme ducem lipsă

minune scrisă pe o parte
la coada rândului din Carte
om, oameni, omenire,
pom, poame, pomenire

Un copil al meu

4 luni și o zi
așteptate de-o viață
sunt primele cuvinte scrise
ale unui început de tată

mama ta s-a prins de mâinile Creatorului
în valsul zămislirii
și radiază în rotiri infinite
repetând pentru o minune

bine vei veni
copilul meu

Încrucișări

cei dragi nu mor ei trec mai departee o chestiune de timpsă-i ajungi
din liniștea casei lor înalță cruci îmbietoare de pace”Sssst, se doarme! ”nu poți să nu zâmbești recomandării
cum să nu ierte Dumnezeu atâta cumințenie ?

Luxare aeterna

când mama psalmodia durerile nașterii
vă gelozeați în jurul ei
Lucifer & Mihail
m-a preluat o amărâtă de asistentă
care-și fuma tacit ultima clipă de viață
o nenorocită
de-atunci, îmi ține de urât un complex
permanenta senzație de întârziere
că mi s-a întârziat nașterea
că mi se întârzie moartea
nu știu
natura primordială a lumii mele rămîne, totuși, una bolnavă
din moment ce nu m-am născut într-un câmp cu maci îngândurați
și m-am născut într-un spital
recuibărit în adîncul unei geneze neutre
sar din apocalisa lui Ioan
în apoclipsa mea
cu o telecomandă în mână
dau play luptei dintre
Mihail & Lucifer
imagine cu purici
apoi învăț să merg
să zbor, să cânt, să mint,
să fur, să uit, să mă îndrăgostesc,
să cred, să nu cred, să fac baloane
încă mă bântuie asistenta aia
jur că era îngropată până la gât
în amintirile mele
dar cântă noaptea
e nebună de legat
are timbru morbid
Lucifer & Mihail îi fac backing-vocals
din inerție;
cum poți să te naști
mai bine dormi pe o brazdă de maci proaspăt uciși
și te învelești cu petalele lor sângerii
până prinzi aripi

Spermatozoidul Rege

a fost odată un spermatozoid bătrân
cu gușă dublă și cu nasul cârn
și-ncă mai este; dovadă că îl țin picioarele
s-alerge neobosit ovarele

oricum s-ar zice, nu e genul
care, odată refuzat, să-și strice tenul
și visător e; un visător fără pereche
când face dragoste după ureche

deunăzi, a fost un Cât Pe Ce
dar nu s-a ofuscat și asta e
ramîne mare - marele artist
și-și dă din coadă simplu, trist

ușor-ușor, se adîncește într-un război de liniști nule
cu amazoane călare pe ovule
gladiatori murali în utere arenă
dar el, EL REGE; nu, nu vede că-n loc de coadă i-a crescut o trenă

Epistola către Eramerai

Eramerai
și-acum și-atunci
un înger prăbușit pe două stânci

același Eștinusunt
în joc de-a umbrele pe ziduri
re-amorez de lapte prins de riduri

Săfimamfost
un diavol pe din două dat
sexy-eretic cu sufletul canonizat

Nimenicanoi
când facem dragoste în lumi străine
a mea de-a ta și-a ta de mine

Și-atât

nimic
nimic în schimb
eu și atât

tu nu, nici tu
nici nimeni

cu fiecare
cerul e altul
dar eu sunt eu
și-atât

Scurta poetică

pe de altă parte
mă bucur pentru poezia asta
stăpâna și sluga tuturor
adultera sufletelor
capra literaturii
depozitară a binelui și răului
călău și samaritean milos
apanajul virginilor, inadaptaților
puritanilor, alcoolicilor neanonimi
femeilor posedate de ele însele
bărbaților urâți, singuratici, frustrați
sadomasochiștilor literari
imberbilor și absolvenților de generație
eroilor anonimi care sfârșesc pe frontul propriilor revolte
mâinilor care se înjectează în tocul așteptărilor la pătrat
artimiei vieții
așa e
poezia este eternitatea fără tonalitate
în care intră toți
dar rămâne cine poate

Permis de uitare

păstrez din tot ce am și are
fără un rost anume
o ultimă privire
de uitare
alt prost
aceeași lume

în brațul meu stătea năucă
sacre banalități cădeau în ploi de stele
ne promiteam iubiri
pe ducă
iar dracu'
se mira la ele

și unde să mă duc
până și cucul are-o casă
destin tocit...urăsc, iubesc
de-apuc;
azi răsăritul ei
a asfințit, nu-mi pasă

Habitaclu

de două ori univers
și o dată zare
șoapte de habitaclu
prinse în fiori fără centuri
e ca și cum mă numesc
atunci când nu mă cheamă
dilatația timpului renaște
dedublare de dreapta
ce stangăcie
dă-mi o mână
nu sufletul tău
ea valorează mai mult
ai să înțelegi asta mai târziu
când străzile vor fi pelerine pe umerii îngerilor

O ultimă oglindă

dragoste, sindrom Stockholm
aiurea
proștii locuiesc în oglindă
de asta îi ocolesc urâtele

mă iubește una
îmi zice ”Te iubesc!”
în chineză

Fă! îi zic

mă smulge din mine
cu buzele-i uriașe
din ochi i se scurge o ură erotică
mă sperie
de parcă aș face dragoste cu mă-sa

car după mine un ciot de oglindă
pentu că mereu uit cine sunt

proasta
mi l-a spart

cică sunt al ei

Adevăratul poem mincinos

mitomanii bat din pleoape
de două ori mai repede ca fluturii

în mintea tuturor răsar livezi cu mitomani
în floare

ce e rău în asta

adevărul prăbușește
pe când amânarea lui glisează romantic

fii ai risipei
afurisiți congenital

dacă nu mințim măcar o dată în viața asta
care la rându-i e o minciună
înseamnă că nu am trăit

ochii mint cu deschidere
din vrut spre nevrut

pe seară
toate șoaptele, promisiunile, legămintele
temerile
coboară în stradă

a câta parte a simfoniei fabulate
să fie
oare



P.S.: adevărul se observă doar în minciunile limpezi

Procesiune etnobotanică

eu nu am nimic cu vântul
n-am idee de ce-adie
când în sat coboară sfinții
pe un fir de păpădie

babe negre cățărate
în copaci cu frunza fustă
stau pe post de întuneric
mânate de popa lustră

în deal coace de-nviere
păcătoșii-s beți în vale
în vânt vântul sec agită
un playback de osanale

eu nu am nimic cu vântul
n-am idee de ce-adie ...
[ când trag clopotele dracii
nu-i nevoie de frânghie ]

Realfabetizare

cuvântul pe care nu l-am spus
e literă cu literă mai mult
de-a lungul lui

nu începe și nici nu se termină
doar mușcă din buzele mele
ca Eva

da-mi putere să te pronunț
eu sunt
spune-mă înaintea Ta

Oare, dacă

atât de frumos cât poate dura
e tot ce îmi doresc în viața asta
mai mult visată decât trăită

ochii sunt făcuți să se închidă
cerurile să cadă
sufletele să se înalțe

iar Dumnezeu vede toate acestea

Da capo

mi-am petrecut sfârșitul lumii
începând-o

e un lux
să cred în apocalipsa timpului meu

sfârșitul este începutul trăirii,
Dumnezeu

Nae - Nue

Nae-Nue are un picior de lemn
de care toate mâțele urbei se ascut
săracul, parcă e secundarul lumii
când bate străzile
traiul sub ferestre
nu-l sperie
din contră
el mimează cu buzele arșiță
sărutul țâțelor aruncate de Maria-Pervaz
și își doinește gingiile pe același codru de pită
”Cântă, Nae! Cântă-le, mă!”
de-ar putea, ar cinsti pre toți
cu o mare de vin
de-o vreme plouă sub ferestre
cu bătăi ude
s-apleacă pământul
să-l cate pe Nae
dar,
Nae nu e ...

Decrescendo

el
nepomenitul
vid

doi bani
negoț
de mormânt

salcie
la marginea lumii
de psalm

mândrie și milă
rob
orb

Povestea lui

păcatul meu e singur
adânc în mine
nu ne potrivim
chiar dacă, uneori, ne atingem mâinile
marginea patului nostru
e marginea lumii
el iubește luna albă
eu soarele tâmp
i-am zis: prostule, tu ești un înger ...
ce cauți aici,
nu te mai iubește Dumnezeu ?
păcat de tine!
dar plângem împreună
aici ne potrivim
îl urăsc
îmi dă din cap că știe

Rugă de fiecare zi

o minune
o minune
a mea

n-au odihnă
cerurile
în așteptare

atât
de aproape
să fie

poate dincolo de munte
unde moare soarele
și licăresc lumile

neobosită
cu glas de aur
și pași repezi

o minune
o minune
a mea

De tine, iubito ...

de timp magic și de tine
se pătrund visele noastre
dorul meu peste ruine
ochiul tău pe vârf de glastre

înserată pulpă verde
tremurată peste gânduri
la picioare ți se pierde
sufletu-mi în frânte rânduri

câmpie de-adio-negru
rotită-ntr-o amintire
regrete roșu-integru
surprinse în neprivire

s-au topit inimi lacustre
nu se mai închină gândul
brațele-i tot mai înguste
fac semne spre cer, cu rândul

Autolicitație

suflet în plus
fiu rudimentar
acrobat emoțional
neutru

poet pe datorie
donator universal
translator de gânduri
megieșul tuturor

mă ofer spre înveșnicire
pe nimic
pe orice
oricui

Valuri

blestemul e că
într-o mare de oameni
trebuie să înoți

ca să nu te îneci
între tăcerea altora
și strigătul tău

cât trafic
și destin
în valea umbrei morții

desculți
suflete de nisip
așteptăm să plouă din cer

dar Dumnezeu e pustiul
iar noi întinderea lui

Tacit

inutilă tăcere
pietrele vorbesc

rătăcire firească
în pântecele
zidului

saltul aproximativ
al arhitectului kamikaze
cu poante de argint

un nebun
cu mâna ca o pensulă
care amenință fugind

zidul nu există
doar zidirea

De apoi

când îngerii au depresii
muritorii cântă
iar Dumnezeu desenează
o scară fără trepte spre cer

„Urcați, urcați!" ..zice

O sută de trepte

o sută de trepte și un singur motiv pentru a le urca

viața lui, gândi, era ca între etaje

niște etaje enorme care, mai degrabă, ar fi despărțit universuri

pași și gânduri mărunte

de ce gustul unei secunde de liniște îndepărtate,

al unei pânde spre salt?

o treaptă și încă o treaptă

senzația că scara urcă prin el îl îndemnă să se așeze

tot acolo mă duce

prostii!

cum să filozofezi, când etajele se comprimă în tine

ca sufletul strămutat într-o urmă de carne?!

la dracu,

lumea e făcută din trepte drepte și nedrepte

prezentul e dilatat și sună ca o simfonie dezacordată

cât incolor;

vastități de umbre ale sinelui

da, el era al nimănui

deși, în urmă cu mai puțin de cincizeci de trepte, fusese al lui

se ridică ritualic

din propria moarte

ultimul răsărit arată altfel

Barem

o poezie e mai bună
ca alte-o mie poezii
când autorul reușește să îți spună
mai mult decât credeai că știi

Deces cromatic

un sicriu alb cu trandafiri roșii
plutea pe Niagara
apa ușoară
pescăruși negri
cerul deasupră
risipă de gri
timp incolor
curg
vânt ager-galben
palmieri oranj-ciufuliți
și un tren crem pe margini
niciun mal verde
glasuri
și nici roz-orizont
căderi bleu
în havuzul cromatic
ploaie de trandafiri albi
sicrie roșii
ecouri
frunze oranj
adieri în galben
sub șinele crem-demult
verde stins
negru puf
lumea
spirit albastru
curg

Rutină

te construiesc
vis cu vis
până la mijlocul zilelor mele
dar noaptea te nărui

tu, os din oasele mele
și cântec din tihna mea ...
prăbușească-se odată cerul acesta
peste înălțimile noastre

ești doamna cu o mie de inimi de piatră
sub al cărei călcâi plâng tot atâtea ziduri
aștrii îți ascund goliciunea
ești primul zgârie-nori umanoid

te-ai supraetajat
în mine însumi
fiaro!
fiicele Babilonului te cântă

doar așa
ai reușit
să faci din mine
salahorul viselor

Funest - funny - est

amintirile mele
trăiesc
pe jumătate îngropate
într-un cimitir vesel

bietele amante

le-am iubit
și le-am înșelat
la fel de mult

nu sunt simple aduceri aminte
sunt zeițe
noaptea le aduc ofrande

iar ele râd

Nocturnă

câtă liniște în sufletul acesta gol
doar pașii câtorva suferințe
îi amintesc rezidența
resemnarea
stoarce din el
ultima picătură
timpul nu mai are răbdare
îl pierde în urmă
fereastra lui e deschisă
către nimic
vântul
da
singurul în stare să îl umple
cu încă un gol

Invențiune

ești o invenție ...
a mea, ce e drept
nu știe nimeni de noi
te-ai strecurat în mine
ca o ploaie
fără muzică
nimic
mai mult!
nu ești ca altele
preț de-o zi
tu nu știi cum e timpul
zău, ești ciudată!
doar ești o invenție ...
a mea, ce e drept;
în toți acești ani
fără împliniri majore
am fost fiecare al celuilalt
acum însă
nu mai știu cine
și a cărui invenție
este

Ai fost odată iarnă

umerii tăi
coloși de zăpadă și umbră
mă fierb

sub pielea ta
aleargă caii sălbatici
spre un alt răsărit

și
fulguie
din amintiri

fecioarele boreale
smulg rădăcina iernii
și o sădesc în altul

primul strat
primul regret
și încă ninge ...

Muză în serie

glas freatic
pânză surdă
mă înnece, mă ascundă
de avalul ideatic

altoire filiformă
epică în pânze dalbe
înnălbită între nalbe
adulterină diformă

infiorătoare muză
excentrică răzvrătire
bust în prag de dezvelire
modelat în chip de scuză

Adame, Adam!

mai prejos de îngeri
doar asemănarea își resuscita umbra
izgonită ...
la apus de Eden
în preludiul coastei
șarpele improviza
marșul triumfal
Dumnezeu cu un pick-up în brațe
lansă un ecou peste Sinele văduvit:
unde ești - unde ești ...
aripile heruvimilor
încă ștergeau urmele păcatului
când mărul găsit
fu mușcat din nou
oare a câta oară
iar buzele Evei tresăriră
Adame, Adam ?

Opus

concert de liniște
pe umerii tăi, iubito
luceferi se sting
în arcuită chemare
șoapte adagio
desprind universul
niciodată nu mi-ai cântat atât de frumos
timpul sărută
brațul tău de vioară

Ceremonial

hai, iubito
haide gios
să te fluier
os cu os
ia de te-aruncă pe-o scară
fusta îndărăt să-ți sară
și chiloții prin grădină
unde noaptea n-am hodină

treci să te sărut la toacă
grămădită-n promoroacă
și îți umflă poalele
cum smântâna oalele

hai, iubito
haide gios
ca mi-s tăt
un plângăcios
coperă-mă între țâțe
și-o viață n-oi face fâțe
muiere dintre suspine
scară mă întind spre tine

de-mi coboară, de-mi coboară
neatinsă și fecioară
să te fur de o plăcere
nalt-adâncă îmbiere

Fragment

vine sfârșitul
vine de la sine
crucea își îmbrățișează făcătorul
s-a sfârșit!
încă nu ...
e pauză
Doamne Iisuse, iartă-ne!
și voi ce stați, proastelor ?
jos!
40 de mătănii
așa-i că nu mai răsare soarele ?
la ce bun...!
bătaie pe ultima toacă
credința strămoșească în măruntaie
Amin!
pe lumea-ailaltă o fi altfel
uite cum aleargă norii
sfântă lizieră,
azi nu am văzut căprioarele
ele nu pasc în ziua Domnului

Epilog

cât sunt cu voi
scrieți
iar când n-oi mai fi
nu vă opriți
oglindiți-vă sufletele în foaie albă
și fiți cuvintele voastre
de la nimic la totul
strângeți rândurile
iubiți-vă, cantați, rugați-vă
și scrieți

Curbură

e timpul
să nu ne mai rotim în jurul lumii
să liberăm
umbra centrifugă

ziduri
creste de alabastru
din noi să arcuiască
spre nemurire

câinii au sfâșiat regele
harpa lui David
e oarbă
aruncată în surdină

psalmi cronici
prăbușesc porțile Ierusalimului
și în jurul soarelui de sticlă
se primenește lumina

cântă, bunico
bătrânețea e departe
departe e și lumea
murirea ei

scandal în univers
pentru un petec de speranță
omenirile stau la coadă
dăruite

ființa își mătură trupul
și se retrage învârtind lumea
în jurul ei
ca pe un crez ermetic

Fior

e prea frig să te iubesc
mușc din mine blestemând
gerul din privirea ta
sunt un iad de draci
și-n gând
cruci de gheață ți-aș sculpta
și te-aș răstigni
pe rând

Străini în comun

avem atâtea în comun
și umblăm ca doi străini
eu nu pot sa te trag din cer
iar tu nu poți să mă înalți

îți văd picioarele
mâinile mele se întind ca pietrele înaintea lor

existențele noastre
surprind la finele lor


îmi cunoști umerii
privirile tale îi apasă

rătăcim în comun ...
( prin mine
coboară
ca să mă ridici )

Eul troian

încă o dată n-a venit sfârșitul
și din nou sunt
cocteil de îngheț și caniculă
involuând temeri

țurțurii încep să îmi semene
gravitați nădejdii de mai bine
râvnite căderi
în raiul stalagmită

e iarnă și sfârșitul nu e iarna asta
nici vara viitoare
pentru că suntem în vremea gândului
unde niciodată nu se sfârșește să înceapă

Cardiolirica

inimă, ger la pătrat
cum ai nimerit în mine
neagră și la figurat

anotimp fugar pe față
câinii te vorbesc de bine
iară ochii te învată

repulsezi visări de-o clipă
printre văgăuni de sine
inimă, pui de risipă

Drama giocosa

ce îmi seamănă cu tine
ora, gândul și lumina
tandru, tainic și de bine
când răsai rai peste mine
să îmi prelungești retina

picioare de catifele
peste codrii lui swarovski
cadriluri la sân cu iele
drum și dramă de inele
în giocosa Scaraoțchi

să mă refugiez în lampă
că mă râd aștrii-n crepuscul
minunată, scumpă vampă
mare, grandă și de rampă
pe când eu, mascul minuscul

Gânduri pe gânduri

alunecă gândurile
ca apa râului de munte
peste stane de piatră
și pierdute curg în om
ființa acumulatoare

alunecă, alunecă în el
precum marea
peste propriile valuri
îi cară albia
cruce