skip to main |
skip to sidebar
dragostea nerostită e ca o mie de tunete mute
captive într-un fulger văduv, necuprins..
joacă a minţii cu forme cunoscute,
de care ţi-ai dori să nu te fi atins ...
păcatul dragostei e plusul de neprihănire
vândut prea scump unor căderi virgine,
dovada stinsă că-n neîmplinire
te împlineşti mult mai presus de tine ...
eternul dragostei e starea dinaintea dimineţii
revendicată în nocturnele postume..
acel atunci când ritmurile morţii şi al vieţii,
vor fi rămas demult pierdute în cutume ...
într-un punct pe nicio hartă
se năştea, cândva, nebunul
ridicat la rang de artă;
mulţi ca el, ca el niciunul ...
intr-o zi la nicio oră
acuzat a fost nebunul
că sfidează şi ignoră;
mulţi ca el, ca el niciunul ...
la un timp când, deodată,
n-a mai fost nebun nebunul
am fost noi;
mulţi ca el, ca el niciunul ...
iar ochii, mi-i donez
ultimului zeu care e în stare să vadă;
să vadă în mine un alt eu,
la preţul care, în ochii lui, nicicând nu ar putea să cadă ...
iar amintirle, mi le donez
unor frunze mari.. de nuferi
ca atunci, când vei păşi pe ele,
să nu te-nneci în lacrimi ..şi să suferi ...
iar dragostea, o voi dona aceleiaşi dragoste
... mereu visată
căci de-am iubit puţin ..
poate-am iubit cum alţii niciodată ...
poeţii sunt marii datornici în cuvinte...
de regulă, se stabilesc în vecinătatea sensului
şi trăiesc, neînţeleşi, din aduceri aminte ...
acrobaţi sintetici, plutesc pe o mare moartă de cuvinte
şi vor, dincolo de gravitaţia necesităţii,
să-şi rupă, din adâncu-i, nebănuitele sorginte ...
poeţii poartă ADN-ul divinităţii literare..
căci, fiind promişi colaterali în versuri,
rimează existenţe şi după ce se moare ...
am plecat să te grăbeşti
şi-am venit să nu mai eşti
ai iubit să nu mai fiu
şi-am murit cu mult mai viu
nu te las să mi te cânt
când tu vrei să nu mai sunt
fericirea este pauza dintre două tristeţi,
suferinţa orbă în care iubeşti să te repeţi ...
.. continuarea vitregă a unor vise frânte,
tristeţe copilarească ce pare să te-ncânte ...
