Eul troian

încă o dată n-a venit sfârșitul
și din nou sunt
cocteil de îngheț și caniculă
involuând temeri

țurțurii încep să îmi semene
gravitați nădejdii de mai bine
râvnite căderi
în raiul stalagmită

e iarnă și sfârșitul nu e iarna asta
nici vara viitoare
pentru că suntem în vremea gândului
unde niciodată nu se sfârșește să înceapă

Cardiolirica

inimă, ger la pătrat
cum ai nimerit în mine
neagră și la figurat

anotimp fugar pe față
câinii te vorbesc de bine
iară ochii te învată

repulsezi visări de-o clipă
printre văgăuni de sine
inimă, pui de risipă

Drama giocosa

ce îmi seamănă cu tine
ora, gândul și lumina
tandru, tainic și de bine
când răsai rai peste mine
să îmi prelungești retina

picioare de catifele
peste codrii lui swarovski
cadriluri la sân cu iele
drum și dramă de inele
în giocosa Scaraoțchi

să mă refugiez în lampă
că mă râd aștrii-n crepuscul
minunată, scumpă vampă
mare, grandă și de rampă
pe când eu, mascul minuscul

Gânduri pe gânduri

alunecă gândurile
ca apa râului de munte
peste stane de piatră
și pierdute curg în om
ființa acumulatoare

alunecă, alunecă în el
precum marea
peste propriile valuri
îi cară albia
cruce

Respiră-mă

aici nu e niciodată aici
după cum acum
nu mai este acum

Inspiră !

nu sunt precum aș fi
și anturez aparențe
pentru că așa vrei


Expiră !

Regressus

nu ne mai suferă
hai să fugim
așa
fără grabă

coaste
fragmente de timp
sedimente
ce suntem

zidul plângerii
a ajuns de tot râsul
odată visam
violete

nu ne mai suferă nimeni
cerul și-a întors fața de la noi
măcar că fața lui
nu am vazut-o

dă-mi înapoi
mâna de lut
să mă ascund
să inexist

49

atât de tânără
neființă
mama mea

tărână, ploaie
neputință
ea

vânt, cântec
preot
pace

dor, ramuri
dincolo
dincoace

noroi, petale albe
strigăt
eu

mamă,
speranța
cerul
Dumnezeu



( Mamei mele - Maricica Dobircianu - d. 2006 )

Innuendo

Coral de corali
iubito
cântă
adâncul

tristă înoată marea
în ochii noștri
sirenele
ne psalmodiază
deluviul iubirii

nu a durut
să te pierd
a durut să
să te câștig

primul și
ultimul val

Chiar

chiar,
Dumnezeu ce gândește despre voi,
ăștia care dați în lături de atâta smerenie ?
O supradoză de tâmpism
și ești mai religios ca alții
Cu stoicism vă suportă Sfântul ...

Cum de nu vă înecați cu propriile rugăciuni
și nu anchilozați executând mătănii ?
Cade biserica peste voi,
altare facebook-iste !
Atâta dragoste creștină
pe bani

Nu suport acești pocăiți
acești ortodocși,
catolici ...
Ardeți-i !
Detunați minaretele,
sinagogile,
domul, catedrala neamurilor
Vine Iisus Christos !

Și ce dacă ...nu e prima dată



* te vizează dacă te simți vizat

Dublu recviem

de departe îmi văd moartea
ca pe o nebună
gonind
însărcinată
cu jumătate din mine

se târăște
cu pântecele-i mare
peste adânc
în ochii ei stinși
se-mbină recviemuri
nupțiale

te vreau
i-am zis
deși iubesc pe o alta
de-o viață
cimitirul cască maternități
nenăscuților
noștri

să mor
pe brațele tale reci
departe de soare
de crânguri
de ea
viața
amagire

Umor cu subsemnatul

într-o zi
pentru că tot nu aveam ce face
m-am gândit să mor
și-am murit

la priveghi am văzut că lumea mă iubea
mi s-a strâns mâna
am fost pupat

am stat în sicriu (nu atât de comod )
a sta în el o moarte-ntreagă
e nebunie curată

în drum spre cimitir
cu ochii închiși am savurat mirosul mulțimii
ultimul meu drum, drumul de glorie

din fundul gropii m-a strigat părintele:
”Dumnezeu să te-odihnească, prostule!”
Stați, stați...! am țipat

dar pentru prima dată în viată
mi-am dat seama
că semenii mei nu au pic de umor

și culmea
a trebuit sa mor
ca să descopăr asta

Fecioarele mele

fecioarele mele fug spre Siberia
gonite de câinii hedonici
de-a-ntoarselea e jumătatea de odihnă
a cerului cu aștri palizi, cronici

în panteonul nemuririi viciate
zace negarea preapocalipsei
deșertăciunii și lentorii
a superfluului, eclipsei

ce mi-am făcut ca să mă nasc
sub raza lunii mele
din peștera lupească, schizoidă
a lumii bune, rele ?


P.S.: e prea frig peste viitorul acesta cu mine !

Femeie

cunoaște-mă ca mai întâi
peste adamii si evele
pământului

în zilele mele bune
care îmbătrânesc prematur
pe ceasul tău gri

eu care am descoperit
elixirul adolescenței
în călcâiul cel de pe urmă

să adorm
la piept cu mine însumi
fără tine ?

Poezie fără titlu

în seara asta stau enervat
pe câteva perechi de gânduri
sub formă de palme

urăsc până și semnele de punctuație
darmite literele
dar ce am, am cu titlurile

poezia asta e din gât
pentru că mă sufoc când o scriu
e posedată

sfințește-ți opinia
înante de a mă stropi
e pandemie de banal

Mica trilogie

plâng pe sens unic
îmi revin
râd pe dublu sens
auto-viața mea curge pe trei benzi
pe una sunt eu ...
( cu tot ce am
mai exact: nimic !
.. fiind atât de ușor,
mă deplasez cu viteză maximă )
una e liberă ...
( pentru liberul arbitru
aici, deși nu se circulă,
se înregistrează cele mai mari accidente )
pe alta, Dumnezeu ...
care se mișcă mai greu
pentru că trebuie să care după El întreaga Creațiune )
destinația e absolut hazardată
ca orice final

Sequoia love

iubito, mă sui pe tine acum
ca pe un arbore de Sequoia
să îti prind capul străpuns de cummulus
și sânii lăsați spre valea plângerii
de ce ți-a putrezit inima ?
mor sub scoarța gândurilor tale
ca un vierme care-și caută raiul în cangrenă
ești destul de înaltă pentru mine
și am să mă spânzur de una din crengile tale de sidef

Postludiu

n-am reușit să fiu
gura unei singure vorbe
mâna unei singure atingeri
piciorul unui singur pas
inima unei singure bătăi

cerul unei singure stele
instrumentul unei singure note
lira unui singur cânt
și moartea unei singure vieți
n-am reușit ...

De vorbă cu Dumnezeu

vorbele grele
sunt rodul gândurilor ușoare
iarta-mă, Doamne !
cu numele Tău pe buze
m-am rugat, mai mult, mie însumi
așteptând ca unul din noi
să răspundă ...
venele mele nu au credință
iar inima îmi bate inversul veșniciei
poate că nu Te cunosc
pentru că nu mă cunosc ...
ce vrem, unul de la celălat,
nu e prea mult:
Tu vrei plecăciune,
iar eu o pereche de genunchi ...

Arpegiu profan

iubesc dezechilibrul, luna
și stele căzute, una câte una
raiul pustiu, cerul rotund, opac
și vorbele care se tac

îmi plac nasturii mici, gândul absurd și ceara
eternitatea în călduri și vara
fetele noi și vremurile vechi
zvonul și oful în perechi

nu-mi mai port văzul peste oglinzi furate
în care adâncesc nimicurile toate
divin, iubesc dezechilibrul, luna
și iarăși stelele căzute, una câte una ...

Buletin de neidentitate

de la nimic la nimic
e versul
timpul negrabă
nu ne-am născut poeți
ci poezie
rimăm cu totul
sau nimic
locuim în vârtejuri
și, mai degrabă, suntem gânduri
decât oameni

Poetul contraatacă

penumbră în umbră
vieții
rece și sumbră

alarme în larme
vene
albastre și arme

ecouri în nouri
pământului
aripi, cavouri

neoameni în oameni
doliu
blesteme și fameni

talioane în strane
victorii
câini și ciolane

carte în moarte
front
suflet și arte

Modus vivendi

după apus
n-am căutat răsărituri
pentru că așa era atunci
trăiam doar o zi
beam apă din palmele semenilor
și nu aveam voie să spunem decât o dată
un singur cuvânt

Autoportret

știu că mă iubești
chiar dacă nu ai curaj
să legi aceste două blestemate cuvinte

îmi aduci aminte
de lacul Sfânta Ana
în care am stins prima patimă

stau ore întregi în fața acestei oglinzi
să te cunosc
pentru că semeni atât de mult cu mine

nu, nu te iubesc
ești prea complicat
rămâi în oglindă

Per pedes angelorum

îngerul e deprimat
a alergat toată ziua peste florile Edenului
dar cine să vadă asta
cine să-i aprecieze piruetele
omul s-a legat la ochi
cu lumea lui

îngerul e gol
nu mai vrea să zboare
într-un acces de furie
și-a rupt aripile
adio cer
per pedes angelorum

Înspre și dinspre Dumnezeu

dacă urăsc ceva în lumea asta
cu siguranță
urăsc faptul că suntem trecători
Habar nu am care este forța
acestui sentiment
dar el mă îngenunchează
de când eram copil
Născutul și muritul sunt firești
şi mi-este din ce în ce mai natural
să fug înspre si dinspre
Oricum așa ca între noi
mântuirea e personală
Habar nu ai ce am în cap
Ce cred despre Dumnezeu
Ce cred despre tine
Toți murim
E nedrept însă pentru că
Îmi vine să mor pentru nemurirea asta

Dragoste la polul opus

perechea unui om
și-a blocat umbra
în dreptul stelei polare

ningea în șoaptă
peste trupu-i de sticlă
șlefuit de timp echivoc

goală ca o auroră boreală
perechea unui om,
zâmbind, luneca în etern

lupii i-au smuls inima
fugind cu ea sub gheață
ah, perechea unui om fără pereche!

D c

de ce cuvintele
și nu vântul
tălpile

de ce semnele de punctuație
și nu ecourile
trestia

de ce paragrafele
și nu râul
pielea

de ce condeie
și nu rătăciri
liniștea

Elegie în unu

am plâns la mormântul meu
trist că am murit singur
viața și moartea se pupau pe obraji
chiar sub ochii mei
am vrut să arunc în ele cu bulgări
dar nu știam pe care o uram mai mult
sub clopotele bisericii
am scris un cântec de nuntă ...

Facerea

genunchi
cărbuni verzi
și gânduri

coaste
bulgări negri
și somn

irisuri
hăuri diforme
și apă

cercuri
în cercuri
și om

Când și

veșnicia e de-o seară
când și iară

nemurirea e risipă
când și clipă

dragostea este mirare
când și oare

Septembrie negru

plouă
simfonii reci nasc în cădere
e toamnă devreme
visele merg la şcoală

merii se îmbrăţişează
pentru ultima oară
au îmbătrânit împreună;
rafale de vânt biciuiesc clopotul
cântă, moarte!

Cu voi, eu însumi

în fiecare dintre voi
e o parte din mine

înainte să vă cunosc
obişnuiam să fiu un întreg solitar,

dar acum m-am demontat
râzându-vă

câţi sunteti,
tot atâtea versiuni cu mine

sunt fericit cu voi
şi eu însumi, într-un întreg laolaltă

Morţii nu mor niciodată

morţii nu mor niciodată,
ei se grăbesc, atât.
crucile sunt utile doar
celor care trăiesc

câte lumânări trebuie să ardă
ca să se facă ziuă ?
dacă nu mori scump
ai trăit degeaba

pe cine să învieze Dumnezeu
dacă n-a murit nimeni ?
în zadar, cimitire
mai bine, bănci !

Odaie cu toamna

trec ferestrele prin mine
şi e toamnă pe sub unghii
în genuchi se-apleacă ploaia
să mă strângă-n stropi şi-n frânghii

nu mai ard lalele-n sobă
şi cârbuni-mi stau pe gânduri
baletul de pe uluce
dănţuie frunza în rânduri

preludii de vânt pe coastă
mângâie struguri-albaştri
e toamnă spre dimineaţă
vara înoptează-n aştri

Recurentă

când dormim
suntem
mai frumoşi
mai cuminţi,
şi mai albaştri
mai cuminţi
mai frumoşi
suntem
când dormim

Aşa a început mântuirea

inaugurarea Raiului nu are loc în cer ...
pe fundul mării au început pregătirile.
siluetele îngerilor spintecă adâncul
făcând loc Regelui care poartă pe cap
o cunună de corali

Bach se revărsă peste întinderea de ape
aprinzând trandafiri în candele minore
Dumnezeu, Gheizerul Suprem,
aruncă harul în larg;
aşa a început mânturirea !

Noe strigă din răsputeri
- Intrati în apă!
pescarii trag, de pe uscat, năvodul păcatoşilor
Moise îşi îmbie poporul sub ape..
uscatul, pustia, sunt amintiri negre

nimeni n-a ştiut că Cerul era sub noi,
iar Duhul lui Dumnezeu
se mişca pe deasupra apelor ...

Lira mea

zeii şi-au scăpat Lira în curtea mea
iar impactul a căscat Pămantul, cel puţin, o zare
eram în anotimpul întunericului
când fecioarele încă năşteau îngeri

pârloagă, aria mea,
a rodit preclasic
când am călcat pe Liră ...
ca în sânul lui Avraam

mi-am acordat fiinţa
printre bulgări şi coarde..
în sfârşit, pamântul de sub mine
şi-a adjudecat tălpile-mi sure

sunt bogat !
slavă Lirei

Alte întrebări

peste umăru-ţi de lapte
mi s-au ruginit salcâmii,
luna mi-a căzut din noapte
mutându-mi marginea lumii ...

ce îmi faci mie, iubită,
de îţi moţăi la picioare..
cu ce vorbe, cu ce mită
te răscumperi zilnic, oare ...?!

Ţărână şi imaginaţie

şi cine eşti tu,
oricare ai fi ?
eşti ţărână şi imaginaţie, omule !
viermii te visează o viaţă,
iar rădăcinile pomilor
rătăcesc în aşteptarea ta.
ţi-e frică de moarte...

crezul tău
seamană cu un sicriu gigant
pe care-l porţi pe umeri o viaţă ...
pentru ca, la sfârşit,
să ai unde trage ...
e tot ce ai
tot ce ţi-a rămas ca moştenire
ţi-e frică ...

şi mori liniştit
sau nu ...
lăsând cu limba de moarte
nimicuri
- acum -
ştiind
că toată viaţa...
ai alergat după o groapă

Vouă, proştilor

universul meu e
într-un picior
într-o ureche
într-o parte
într-o doară
întruna

vă scoate din sărite
din pepeni
din minţi
din casă
din lume
dintr-odată

pentru ca n-are chef
n-are pace
n-are tihnă
n-are linişte
n-are gust
şi nici stare,până nu scapă de voi ... proştilor !

Mântuirea lupilor

mântuirea lupilor se face în linişte ...
ce minune că m-ai smuls de lângă lupii necreştini..
căci eu, Doamne, de la bun început am ştiut că sunt o oaie ...

În timpul meu

orele mele durează
mai mult ca orele tale ...


sărută-mă, când vii,
şi mergi mai departe

Autoregie

mă vei găsi undeva la capătul lumii
sub o piatra pe care vântul va scrie
psalmi de-adio
...ceruri violete or să-mi acopere trupul
în care am
ratat nemurirea ...
să nu mă plângă nimeni,
nici macăr tu;
destinul meu este imun lacrimilor.
nu îmi aduce preot şi nici pomană
desprinde o fila din Biblie, doar,
şi aşeaz-o peste mine
poate aşa Dumnezeu
îşi va recunoaşte opera ...

Oglinda ravisantă

ce frumos sunt
şi ce minunat zâmbesc
cât de bine mă simt
şi ce culoare optimistă au ochii mei...
ştiu, te simţi jenat citind asta,
dar tu, când scapi la oglindă,
faci la fel ...sau mai rău

Ex silentio

odată rostite
cuvintele mor

şi se îngroapă unele pe altele
în ritualuri păgâne

de aceea, gurile sfârşitului
sunt contemporane în tăceri ...

Rai de colţ

cerşetoarea dintre ghilimele
nu a cerut nimic
ea doar a stat
la fel ca timpul ei ...
nu a întins mâna
pentru colţuri de pâine
şi mărunţiş
ci a vrut să se regăsească
într-o altă mână ...

Din parc

azi, am stat în parc
pe aceeaşi bancă de lemn
şi, din nou, mi-am sculptat genunchii cu unghiile
sperând să dai un semn ...

dar tu eşti mai indiferentă
ca alte sute de picioare reci, banale
care, oricum văzute,
nu sunt ca ale tale ...

Feeria mistică

o râmă văduvă
şi-un elefant pudrat
s-au întâlnit pe poarta unei biserci de frunze
ea purta o rochie arămie,
în care se retrăsese
de mai bine de 2 ani,
iar el avea dioptrii
exact în acea dimineaţă!

uşa bisericii
aproape ca s-a deschis singură
eliberând un duh de vânt ...
înăuntru ardeau 8 lanterne.
primii calugări aveau cozi roz
următorii,
blană albastră
iar răma, după elefant

nici nu apucară
să-şi faca semnul crucii
că elefantul ascunse
biserica de frunze sub propriul picior;
nimic mai simplu:
râma luă piciorul mistic
şi scobi în el cea mai înaltă catedrală,
iar locul acela nu va fi călcat vreodată de om...

Cum un zâmbet

când zâmbeşti,
simţi cum colţurile gurii
pornesc hai-hui spre ceafă

şi, dacă e aşa,
tremuri epicentrul
sinelui frumos.

ca să zâmbeşti
nu e nevoie să râzi,
ci să te dezlegi

aşa!.. ai zâmbit
şi, poate, pentru prima dată,
simţi cum este ...

Scrutare

unde eşti
când eşti
de eşti ?

şi-unde sunt
când sunt
de sunt ...

mă priveşti
când sunt,
de eşti

te privesc
când eşti,
de sunt